miercuri, 8 octombrie 2014

Don't let yourself be hurt this time

(Inainte de a citi, click mai jos pe videoclip deoarece am scris avand melodia asta pe fundal. Se pare ca mi-a creat o anume dispozitie. Atata melodia cat si ora scrierii! )

 Simt dupa atata absenta ca am "ruginit" la alegerea cuvintelor desi as avea multe sa va povestesc si sa va spun. Mai sunt intrebata, de ce nu mai scriu nimic pe blog? Din lipsa de timp, de inspiratie?! Nu stiu. Poate ca am imbatranit? Nu cred. Poate ca am mai "crescut" si m-am maturizat si simt nevoia ca multe lucruri care mi s-au intamplat sa le pastrez doar pentru mine. Dar pe de alta parte, citind din urma, imi place sa observ ce prejudecati aveam inainte, ce pareri gresite imi formam. Ce idei fixe mi-am creat si cat de inversunata puteam sa fiu pe tema anumitor subiecte. E frumos sa vezi cum cresti si cum te schimbi caci schimbarea nu vine fara suferinta. Nimic nu ramane la fel. Nici nu-mi doream sa raman la fel. Totdeauna mi-am dorit sa invat ceva nou despre mine si am facut lucrul asta an de an. Luna de luna. Zi de zi. Cu multa durere, accept sa pierd anumite batalii si sa castig incredere de sine atunci cand mi-am putut demonstra ca pot depasi anumite lucruri si situatii ce le credeam imposibil de inteles.
    Multi afisam lumii o imagine pe care  noi ne-o dorim sa o aratam. Orice societate are pretentii de la noi. Trebuie sa te integrezi. Ai nevoie de aprobari. Cauti sustinere. Omul e facut sa reuseasca in "haita". Ne inchipuim si ne dorim sa fim cineva anume. Este o munca teribila sa mentii niste aparente la care lucrezi atat de asiduu. E o munca sa multumesti tot timpul persoanele din jurul tau. Ne cauzam anxietati atunci cand dam altora puterea sa ne judece. E un chin sa te prefaci ca toate lucrurile din jurul tau sunt frumoase cand de fapt unele dor.  Te simti aproape rusinat sa ceri ajutor. Am avut perioade in care nu puteam sa ma rup de toate aceste ganduri, ganduri dupa care actionam ...dar si cand am reusit sa realizez toate astea (o data cu trecerea timpului), m-am simtit atat de usurata. Sa fiu eu! Sa accept ceea ce sunt, si cu bune si cu rele.
     Imi ajunge o mana sa pot enumera cateva prietenii pe care am invatat sa le stimez din tot sufletul. Anii au trecut si relatia a devenit mai trainica. Ma simt norocoasa sa am cu cine vorbi din cand in cand, sa am pe cineva care sa ma asculte atunci cand am nevoie. Sa-mi cunoasca greutatile si sa ma sprijine .  Sa stiu ca la randul meu, pot fi de folos si pot face o schimbare in viata cuiva.  Fie cu un cuvant bun fie pur si simplu cu  prezenta mea.
     Am inceput sa pricep, de ceva vreme, ca nu cantitatea conteaza de acum incolo. Cat suntem tineri alergam in toate zarile sa avem de toate.  Si atunci cand obosim.. e prea tarziu sa mai dam timpul inapoi.  Aveam iluzia ca exista acolo undeva un scop si pentru noi .Ca trebuie sa lasam ceva in urma pentru ca timpul nostru se va sfarsi la un moment dat
     Eu am renuntat sa caut acel scop pentru ca el nu exista. M-am nascut intamplator pe acest pamant si singurul lucru pe care il doresc de la mine este sa ma bucur de ceea ce am, sa pot trece peste greutati (ca vor veni si te vor lovi atunci cand nu te astepti), sa ma pot bucura de lucrurile marunte din viata mea. Sa imi ingadui alinare. Sa-mi dau voie sa fiu fericita.  Sa pot urmari stelele de pe cer,  sa vad luna si sa realizez cat de furnica ma pot simti in fata unui univers ce "ascunde" alte forme de viata; sa  pot asculta fosnetul frunzelor, sa ascult stropii de ploaie lunecand  pe geam, sa astept cu nerabdare primii fulgi de zapada (chiar daca in Olanda nu se prea intampla :) ) sa simt ca iubesc si ca sunt iubita pentru ca....intr-o secunda poti pierde totul dar nimeni nu-ti poate lua inapoi tot ceea ce ai trait deja. Imi spunea cineva ca nu vrea sa traiasca regrete. Eu spun ca le avem, mai devreme sau mai tarziu. Eu una am regrete. Nu-s multe dar cateodata sunt dureroase. Si de cele mai multe ori le visez chiar daca incerc sa le ascund intr-un ungher al mintii.  Este  normal sa le avem pentru ca nu putem invata daca nu facem greseli. Experienta noastra cateodata provine din greseli. Cred ca este mult mai important sa te ierti si sa treci la un moment dat peste aceste regrete. Sa le lasi in trecut acolo unde le este locul. De fiecare data cand te trezesti si ridici capul de pe perna o poti lua de la capat. Poti alege ce mic dejun sa ai de data asta, sa alegi alt drum spre munca, sa te opresti la un magazin nou a carui vitrina ti se pare irezistibila, sa poposesti pentru cateva minute pe aceea banca la care te uiti la ea de fiecare data cand esti in tramvai pentru ca privelistea de acolo e atat de frumoasa si frunzele de la picioarele tale sa aseaza mladios in straturi peste straturi.  Sa saluti pe cineva pentru ca vroiai de foarte mult timp sa faci acest lucru dar niciodata nu ai avut curajul. Sa surprinzi pe cineva cu o vorba buna chiar daca relatia dintre voi a disparut. Zi de zi poti avea de ales. Nu-ti cere nimeni sa  faci schimbari dintr-un foc. Pasii marunti se vor dovedi a fi cei mai insemnati pasi din viata ta. Te ajuta sa creezi alte poteci iar pe drumul pe care l-ai batatorit de zeci de ani sa-i dai ocazia sa  se refaca si sa creasca fire noi de iarba si de ce nu ...chiar si o floare!




    

duminică, 2 februarie 2014

Un nou inceput

Observ cu un oarecare sentiment de maretie ca noi oamenii ne schimbam o data la cateva luni. Nu de haine dar de decizii. Daca acu 1 an, culoarea aleasa pentru acest blog mi se parea fabuloasa, acu sunt de-a dreptul oripilata de tematica pusa. Drept dovada, ca ce ne placea odinioara nu mai este nicidecum valabil in prezent.


   Spun sentiment de maretie pentru ca in astfel de schimbari iti observi propria intelepciune. Iar aici nu mai fac aluzii la albastrul orbitor.  O data cu trecerea timpului devii mai batran si mai cumpatat in judecata pe care o ai asupra lucrurilor din jurul tau. Devii mai rabdator cu oamenii care nu prea iti sunt pe gustul tau. Le mai dai o sansa! II mai ierti ca sunt si ei oameni ca si tine. Cred ca 90% din reactiile pe care le au , fie ca iti sunt pe plac sau ba, nu au nici o legatura directa cu tine. De ce sa te superi ca ti s-a vorbit intr-un anumit fel daca el/ea doar in felul asta stie sa vorbeasca. Atata stie, atata poate.



  Bun! Sa revenim la viata mea din Olanda. Am incetat sa mai scriu din momentul in care mi-am gasit de lucru. Nu am incetat pentru ca am facut cine stie ce pact ci pentru ca nu am mai avut timp. Intr-o noapte furtunoasa, printre certuri si scrasniri de dinti (habar nu am daca fac un pleonasm sau nu), m-am decis sa pun cv-ul pe net doar ca sa scap de gura cuiva. Sa-i arat eu lui cum este sa nu te caute nici dracu´. Sa fie acolo pus si sa prinda panza de paianjeni. Sa fie pus la lecturare si ignorare ulterioara. Cine naiba sa ma vrea fara experienta si cu o singura certificare luata?!Certificare pentru care am trudit mai mult psihologic ca eram capabila oricum sa inteleg tot ce era de inteles.

  Praful nu s-a pus pe cv. Si nici musca nu s-a prins intr-o panza ce trebuia sa existe intr-un viitor cat mai apropiat. A doua zi, primesc doua telefoane de la doi posibili angajatori. Fara sa am timp sa ma dezmeticesc, deja aveam programate doua interviuri.  Framantari! Transpiratii! Cu ce ma imbrac, ce spun, daca ma incurc? Engleza mea o stiam firava saraca, scartaia de la atata nefolosire iar exercitiu in arta conversatiei cam lipsea. Vai ma fac de rusine. Dar de ce sa ma vrea? Sunt incepatoare. Dar rau de tot!  Mi-am schimbat directia cu 180% in privinta profesiei. Imi fac discursuri pe hartie, vorbesc singura prin casa, cand fac dus recit povestea vietii mele: de ce am lucrat acolo, de ce vrei sa incepi intr-un nou domeniu, de ce ai venit in Olanda, unde te vezi peste 5 ani, etc. In cazul de fata, socoteala de acasa se potriveste cu cea din targ pentru ca in orice  echipa de soc din orice departament de Resurse Umane, fie ele romanesti sau olandesti, cam zac aceleasi vesnice intrebari. 70% dintre ele le-am nimerit.

  In ziua interviului, totdeauna  am fost convinsa ca atitudinea conteaza mai mult decat orice. Am mimat sentimentul de incredere pe care ar fi trebuit sa-l am in mod normal. M-am dus acolo cu un sac plin de trucuri. Zambeste, da mana la venire si la plecare, spatele drept, cere un pahar cu apa, nu uita sa respiri (cand suntem tensionati uitam sa respiram cum trebuie), relaxa-ti umerii, gatul, sa ai mainile libere, eventual sa nu gesticulezi prea mult, totdeauna sa ai contact cu ochii angajatorului, nu te grabi in raspunsuri, nu te baga in fraze complexe daca engleza iti este limitata, cauta sinonime atunci cand nu gasesti cuvantul potrivit etc. Anxietatea mea sociala, cea cu care incerc sa coabitez de cativa ani incoace, imi da tare rau de furca cand vreau sa vorbesc in engleza. Ma pierd cu totul. Incep sa ma balbai, tremur si transpir toata. Tin minte cand am avut primul interviu la UPC ca tremuram toata. Bine ca era iarna deoarece la un moment dat mi s-a spus sa pun o haina pe mine daca mi-era atat de frig.

  Ei bine, in ziua cu pricina, vreau sa spun ca nu am avut nici cea mai mica urma de balbaiala. Nu stiu ce a fost cu mine dar pentru prima oara in viata anxietatea mea plecase in concediu si o lasase pe acea Cristina pe care tot incerc sa o regasesc de ceva vreme. Voioasa, glumeata, plina de incredere, amabila, calda, ce mai, imi venea sa ma pup. Cand am plecat mi-am spus: indifierent de rezultat, chiar daca ma respinge eu tocmai am facut un pas imens catre noua mea profesie si nu numai. Am fost martora propriei mele cresteri. O victorie demna de toate trambitele din lume. Am pus primul pas pe Luna mea!

   Dupa interviul asta, a trebuit sa ma pregatesc pentru celalalt interviu. Al doilea interviu mi-a suras cel mai mult,  a mers totul impecabil. Feedback pozitiv din partea angajatorului la sfarsit de interviu. Ce mai..un basm! Sa lucrez pentru eBay?! Eu? Incepatoarea?

   In prezent, lucrez pentru eBay (chiar daca sunt angajata altei companii) dar ce mai conteaza?! A fost un avantaj sa fiu femeie (deoarece femei in industria IT-ului ca sysadmin de linux greu gasesti), a fost un avantaj ca nu am avut pretentii salariale si culmea mi s-a oferit mai mult decat vroiam eu sa cer , a fost un avantaj sa am LPIC1 deja luat. Si fie vorba intre noi, un avantaj sa-l am pe Gre langa mine. Am fost si sunt in continuare un invatacel pe langa el chiar daca ritmul imi este ca de melc.

  Planuri pentru anul asta: LPIC2, CCNA si olandeza! Cheia succesului daca imi doresc stabilitate si in acelasi timp flexibilitate deoarece CCNA-ul te poate ghida catre un alt domeniu din industria IT. Inca nu m-am decis ce vreau dar timp e destul.


Asa ca dragii mei, se poate! Sa o iau de la capat la varsta de 30 ani! Imi place ce lucrez, imi place mediul  existent chiar daca lucrez in 3 ture, colegi ok,  imi place programul pe care il am chiar daca mi-a fost greu sa ma adaptez la turele de noapte. Sunt multumita as spune chiar fericita  cu tot ceea ce am trudit pana acuma.

    Stiu cum a fost sa stai 3 ani acasa si sa nu lucrezi. Iar intr-o astfel de afirmatie fiecare cuvant cantareste o tona. O greutate pe care am dus-o cu multa amaraciune si frica. Multe lacrimi au fost  varsate  trezindu-ma zi de zi, singura acasa .

    Cineva m-a intrebat, dupa ce a auzit ca am fost angajata la cateva zile de la depunerea CV-ului: "Si nu regreti ca nu ai pus CV-ul mai devreme?" Raspuns: nici o clipa! Nimic din ce s-a intamplat nu regret. Nici un an din cei 3 nu am regretat! Prin acea amaraciune au existat totdeauna pasi mici de progrese si eram prea suparata pe mine ca sa-i pot vedea. Viata m-a invatat atat de multe pe cat am si-ndurat: o tona!

  



sâmbătă, 6 aprilie 2013

Seinfield

    Nu cred ca voi putea vreodata sa ma satur de Seinfield. De fiecare data cand am o problema ce-mi accentueaza anxietatea  spun ca am o problema Seinfield. Acest tip de problema este total nesemnificativa, aparent. O chestie minora cu mare incarcatura emotionala. De exemplu:

 Ce fac daca posta imi distribuie, atunci cand nu sunt acasa, pachetul la vecini?
 Cum fac eu sa interactionez cu vecinul? Ce sa spun? Ce sa fac?
 Cand sa ma duc? La ce ora?
 Pot sa aman?
 Pot sa conving pe altcineva sa se duca?
 Sa vorbesc cu vecinu in engleza sau sa o balbai pe olandeza?
 Ce cuvinte sa spun?
 Sa nu ma duc deloc si in final sa apara el la usa mea cu pachetul?   
 Sa sun la posta si sa cer inca o data redistribuirea pachetului la mine acasa?
 Sa fac o plangere la posta deoarece regulamentul spune ca daca nu esti acasa va incerca a doua oara sa-ti distribuie pachetul si daca vrei sa nu fie distribuit la vecini trebuie sa bifezi nu stiu ce pe nu stiu unde?
 Sa fac tot posibilul sa stau acasa atunci cand stiu ca trebuie sa primesc un pachet?
Sa comand cand mai putin posibil de pe internet? etc.
M-am gandit si pana la faptul de a-mi crea o cutie mare postala ca sa-mi incapa orice colet!!!:D



 Anxietatea te face sa te porti ilogic, irascibil si efortul cel mai mare pe care il depui este de fapt amanarea cat mai mult al momentului in care eu voi da cu ochii de vecini! Este uimitor cate intrebari iti poti pune in cateva secunde, nu? Pe moment imi dau seama ca fac din tantar armasar dar problema este ca nu ma pot opri din a-mi creea astfel de ganduri.
 Si va puteti imagina cat de extenuant poate sa fie un astfel de episod! Ce fac daca in aceea zi am mai multe probleme de tip Seinfield? Nici nu trebuie sa iei contact cu cineva te poti gandi tu singur la o sumedenie de "incidente" care te pot coplesi in orice moment al zilei. Seara e mai rau deoarece esti deja obosit si creierul tau nu mai are energia de a te mentine echilibrat printre atatea ganduri. De multe ori decid sa ma decuplez de la orice gand.
 Oricine imi poate spune:  "Ce mare filozofie sa te duci pur si simplu si sa-ti ceri pachetul?" Eeee...mare filozofie sa poti face un astfel de pas! Avand in vedere fluxul de intrebari ce rasare in mintea mea de parca as fi o masina de facut popcorn incepe sa fie oarecum de inteles de ce nu ma pot misca din mediul meu si sa patrund chiar si pentru o secunda intr-un mediu total strain. Cheia de a depasi situatia este de a te familiariza cu ea. Dar sa fim seriosi. Ce sa fac? Sa comand orice de pe internet si toate pachetele sa-mi fie distribuite la vecini???

 La Seinfield observ ca orice problema este tratata intr-un anume stil, de genu, facem cu totii haz de necaz desi in realitate toti ne confruntam cu situatii "Seinfield". Observ angoasele si anxietatile fiecarui personaj in parte si dintre toti cel mai relaxant personaj pare a fi Kramer iar cel mai problematic este George.

  Alta problema de tip Seinfield: trebuia sa ma duc la cursurile de olandeza. Uitasem ca ora fusese mutata in alta zi si o data cu asta si sala a fost mutata. Cand am ajuns am deschis hotarata  usa de la sala total convinsa ca acolo se va desfasura cursul. Evident ca am dat peste o alta profesoara dar pentru cateva secunde am considerat-o pe ea intrusa si nicidecum pe mine. Am intrebat-o ce e cu ea acolo? Si eram la fel de convinsa ca aflarea ei acolo era o chestie  de moment. Am intrebat-o daca ma pot aseza oricum pana isi termina ea ce avea de facut. Mai era un student care  era totusi la locul si momentul potrivit. Profesoara era in continuare nedumerita de interventia mea asupra locului si de faptul ca eu ii dadeam voie sa se afle acolo. Incepusem sa fiu nervoasa de reactia ei. Si am intrebat-o direct: Why are you looking at me so suprised??? :)) Dupa asta mi-a picat fisa ca eu de fapt gresisem sala iar monopolul meu asupra evenimentului era scapat de sub control. Mi-am cerut scuze si am iesit oarecum rusinata din sala. A devenit extrem de comic momentul atunci cand am decis sa-i povestesc lui A. Am ras cu atata pofta incat nu am mai analizat nivelul meu de anxietate. Pana la urma avem nevoie de situatii hilare in viata noastra chiar daca suntem sau nu personajul central al acestora.

   Eu spun la chestiile astea care se intampla in viata fiecaruia, probleme de tip Seinfield. Ar fi ceva daca le-as putea ecraniza....



Poate va intrebati ce fac cu pachetele? L-am convins pe A. sa se duca in locul meu! Nu m-am blamat pentru acest lucru iar asta e foarte important pentru anxiosi. Sa nu dai vina pe tine pentru ceea ce nu poti face!

                                 

                                             after all.... tomorrow is another day!

marți, 19 martie 2013

Hallo Hallo

    Se simte ca nu am mai scris de un car de ani  deoarece imi vine tare greu inspiratia. Incerc sa-mi gasesc in ceva muza, mi-am pus o serie de melodii vesele, triste..poate poate iese ceva. Dar nimic. Sunt ca o fantana fara un strop de apa proaspata. Ciudata propozitie mi-a iesit cu fantana. Ieri am implinit 30 de ani si am fost din ce in ce mai obsedata de aceasta inevitabila varsta. Oare chiar asta se afla in inconstientul meu? Faptul ca sunt o fantana fara strop de apa proaspata??  Neahh..trebuie sa forjam mai adanc dupa apa! Sa ma tina pana la 100 de ani!
    Chiar m-am documentat pe net despre aceasta criza a varstei de 30 si am gasit cateva rezultate:


Criza de la 30 de ani și semnele care o prevestesc, 12 semne care prevestesc criza varstei de 30 de ani, Cui i-e frica de varsta de 30 de ani?, Femeia lui Balzac si criza femeii de 30 de ani.... si lista continua! Spre finalul paginii de google dau de fapt peste "Criza economica"..pana si internetul e misgoin :P

Printre atatea articole am incercat sa gasesc cateva cuvinte motivationale. Sunt de acord cu toate si ma bucur sa ma regasesc printre ele:
 
 " Daca la 20 de ani,  experimentezi, testezi, „gusti” din ceea ce crezi ca iti place, la 30 de ani nu mai pierzi timpul si iti iei de pe raftul vietii exact ceea ce ai nevoie si-ti place." 

 „Femeia este ca timpul, eterna, proaspata, frumoasa, este perpetuarea speciei, mentinerea vietii. Deci nu are varsta, ci doar exista, avand cea mai frumoasa sarcina din Univers.” (Balzac) (cred ca aici multe femei deja stramba din nas)

 "începem să avem o percepţie mai realistă asupra timpului, învăţăm să-l preţuim mai tare pentru că îi cunoaştem mai bine valoarea şi să ne ghidăm după deja clasicul adevăr că nu-i bine să pierzi vremea. Acţionăm realmente, nu mai trăim în expectativă, facem ca lucrurile să se întâmple mai repede, mai eficient, mai viabil."
 
...pe de alta parte ma bucur ca semnele (partile negative) ce descriu aceasta criza nu se regasesc si la mine. Cel putin nu sunt deloc atat de pregnante. Singura chestie care o vad spectaculoasa este faptul ca nu ma simt deloc sa am 30 de ani. Ma simt juma adult, juma copil..si multi imi spun ca asta e de fapt minunat. Sa ai 30 de ani si sa nu simti ca ii ai! 
 
Dar dintre toate lucrurile inspirationale nicaieri nu am gasit cele mai frumoase cuvinte, cuvinte ce mi-au fost spuse de Alex:
 "Gandeste-te ca de cand te-ai nascut, Pamantul a facut de 30 de ori inconjurul soarelui"
 
 
 

























ps: daca va plangeti de fontul cuvintelor. Nu am ce-i face! Faceti o plangere la e-blogger!Sau apasati in acelasi timp tasta CTRL si tasta + (din dreapta tastaturii)
 
12 semne care prevestesc criza vârstei de 30 de ani

Citeste mai mult: adev.ro/mj8cav
 
12 semne care prevestesc criza vârstei de 30 de ani

Citeste mai mult: adev.ro/mj8cav
  

duminică, 13 ianuarie 2013

Revista presei (1)

 In fiecare saptamana imi propun sa fac o rubrica cu articolele interesante pe care eu le citesc si imi doresc sa le impartasesc cu cei care imi citesc acest blog.  De ce? Pentru o mai buna vedere a lucrurilor si din perspectiva altora, pentru ca multi v-ati saturat sa scoateti din ziare mediocre articole ce merita atentia noastra si nu in ultimul rand pentru ca sunt informatii extrem de interesante. Lucruri nestiute si putin mediatizate pe la televizor.

Saptamana asta am citit urmatoarele:

1)O zi intreaga a fost  dedicata regizorului Liviu Ciulei (de fapt a fost  regizor, actor, scenograf si arhitect) din cauza acestui articol aparut pe Contributors:

http://www.contributors.ro/cultura/despre-adevaratele-calauze-amintirea-lui-liviu-ciulei/

Ulterior m-am axat pe interviul (existent pe youtube) luat dlui Ciulei de catre Patapievici. Am aflat ce ahitect desavarsit a fost tatal acestuia pentru constructiile  unor cladiri foarte importante (Biserica Elefterie, Manastirea Casin, Banca Nationala, Teatrul Odeon (facut special pentru fiul sau in momentul in care a aflat ca teatrul este o activitatea serioasa pentru acesta)). Interviul are 8 parti si prima parte o puteti urmari aici: http://www.youtube.com/watch?v=d1gNL5yvllU

Alt articol foarte frumos scris il gasiti in revista Formula As: http://www.formula-as.ro/2009/880/planete-culturale-30/albumul-cu-minuni-liviu-ciulei-cu-gandiri-si-cu-imagini-11442

2) Din seria "Se intampla in Romania" recomand: "Aventurile unui donator de sange ocazional": http://www.kmkz.ro/de-pe-teren/reportaje/aventurile-unui-donator-de-sange/#comment-59562

3) "The Power of Negative Thinkingsi de ce "ea" ar trebui sa existe de fapt :
http://online.wsj.com/article/SB10001424127887324705104578147333270637790.html

4) Recomand foarte mult documentarele facute de Adam Curtis. Extrem de interesante si un pic turbulente ar fi : The Century of the Self si The Trap. Trailerele le puteti gasi aici si aici si daca va intereseaza sa vedeti in intregime ambele documentare le puteti gasi tot pe youtube.


5) Cititi cine a fost Henrietta Lacks si ce descoperire (HeLa Cell) monumentala s-a facut de pe urma acesteia in domeniul medicinii.




De data asta nu am pastrat toate articolele dar pe viitor le voi pune deoparte. O sa fac o rubrica separata pentru acestea in meniul de navigare prin articolele mele dar sa vedem daca blogger.com poate face ceea ce eu vreau.

vineri, 11 ianuarie 2013

Neprofesionista

  Anul trecut am descoperit intamplator emisiunea "Profesionistii", proiect organizat  de  Eugenia Voda. Nu am stiut ca aceasta emisiune s-a derulat o mare bucata de timp si anume,  9 ani. Am ascultat pentru prima oara interviul acordat dnei Sofia Ionescu,  prima femeie neurochirurg, nu din lume, ci din sud-estul Europei. Cu mare placere am urmarit si absorbit cuvintele acestei doamne dar din pacate, nu am aceeasi admiratie si fata de prezentatoare.  Impresia pe care mi-a facut-o nu este una tocmai buna. Felul in care isi monteaza emisiunea ca si cum interlocutorul ei nici nu ar avea timp sa respire. Sunt taiate secvente si asamblate monstruos de parca ne-am uita la o partida de tenis si nu la un interviu. De abia poti zari mingea. Majoritatea invitatilor sunt intr-adevar niste persoane extraordinare cu o bogata viata profesionala si cu un bagaj imens de amintiri din viata de familie a acestora. Iar viata acestora este plina de alte personaje la fel de importante de care foarte rar mai auzim in ziua de azi. Oameni ce au facut cu adevarat  istorie in Romania! Au adus schimbari importante prin munca lor.
 Gesturile prezentatoarei, cuvintele pe care si le alege, pline de metafore ce fac uneori invitatul chiar sa se simta rusinat. Nimic sincer la dansa, numai falsitate. Nu mai zic momentele in care intervine peste invitat si vorbeste doar pentru placerea de a se auzi. Nu  spune nimic interesant. Intrebarile nu sunt nici pe departe inteligente. E intr-o continua stare de magulire a invitatului facuta probabil cu foarte putina sinceritate.
    Am incercat sa urmaresc alte emisiuni si imi este imposibil sa pot trece peste aceasta duduie. Vocea ei extrem de mieroasa pur si simplu imi zgarie auzul. Atat de mult se zbate sa spuna si ea ceva memorabil.
   Am cautat cateva informatii despre aceasta si am dat peste un articol ce eu il consider a fi extrem de ofensator fata de invitatii acesteia. Falsa in cuvinte, falsa in gesturi si constat ca in acel interviu dat ziarului Romania Libera se dezavaluie cu adevarat pe sine.  

Redau cateva pasaje:

"Nu am senzatia ca epuizez profesionistii, am senzatia ca ma epuizez pe mine inutil, si ca alte proiecte ale mele stau blocate din cauza televiziunii. " --- sa inteleg ce? Facand emisiunea asta se epuizeaza inutil si si-ar dori sa dea viata si altor proiecte blocate?!

"Statistic vorbind, am avut o rata de supravietuire foarte buna, chiar daca am avut si esecuri, oameni pe care n-am reusit sa-i scot din limbajul de lemn nici cu macaraua, sau oameni de la care, dupa patru ore de stat de vorba, n-am retinut absolut nimic!" ---


"Emisiunea ideala, cu care nu m-am intalnit inca, ar fi una in care eu sa tac tot timpul, iar ceea ce aud sa fie palpitant!"--- cat de ofensator sa spui asa ceva ca si cum ai spune ca nimic din ce aude nu i se pare palpitant. Intr-adevar si pentru mine emisiunea ideala ar fi una in care ea sa taca si invitatul sa vorbeasca.

 "Deocamdata nu am avut parte de un monolog atat de genial incat sa ma amuteasca, drept care mi-am conceput emisiunile ca un dialog intre doua personaje." ---- din nou, cat de ofensator mi s-a parut aceasta remarca. Cand inviti personaje atat de placute si interesante pentru viata avuta, mi se pare o nemernicie sa afirmi ca nu a avut parte de un monolog care sa o amuteasca. Si la fiecare inceput de emisiune nu se mai satura sa spuna cata admiratie si respect are pentru invitatul respectiv.


"Trebuie sa spun ca nu sunt pentru democratie in cultura (dar nu e o parere originala, e si parerea unor celebri sociologi occidentali). Cred ca in cultura (iar televiziunea se include, totusi, aici) lucrurile trebuie tratate coerent si urmarind o anumita directie. Altfel se creeaza, iata, o epidemie a vulgaritatii si a stupiditatii, cu nimic mai putin spectaculoasa decat “gripa porcina” - o gripa porcina la figurat. "--- o opinie pe care nu  o impartasesc. In viziunea fiecaruia dintre noi, cu siguranta ce este pozitiv pentru noi e negativ pentru altii. De ce sa nu existe democratie in cultura?? Pe ce criterii s-ar putea baza o cenzura? Isi gaseste o oarecare scuza pentru gandirea avuta prin faptul ca si niste celebri sociologi occidentali au gandit la fel. De fapt nu este o scuza. Ea chiar se considera a fi geniala!

Am studiat teatrologia-filmologia si am facut, ani de zile, practica la montaj.Invitatii mei stau pe ganduri cand consider eu ca e necesar.  --- tocmai va spuneam adineauri ca montajul emisiunii lasa mult de dorit.


"Am o echipa mica si lucrez enorm, dar mi se pare penibil acum sa ma apuc sa si povestesc cum ma chinui.
 Sunt oameni care nu au dat nici un interviu la televiziune in viata lor. Ii inteleg. Nici eu nu merg la nimeni, la nici o emisiune. E destul ca merg la a mea !" ---  emisiunea in sine reprezinta o povara, se chinuie si i se pare penibil sa povesteasca asa ceva iar din tot articolul nu am sesizat  nici o farama de placere in tot ceea ce face.

Intregul articol il puteti gasi aici



PS: Fac o precizare totusi, nu toti oamenii invitati sunt personaje extraordinare. De exemplu, in categoria de mai sus, a personajelor extraordinare nu i-as baga niciodata pe Iliescu, Basescu,  Grappini, Bradisteanu sau Mihaela Radulescu. Nu stiu nici in ce masura s-ar incadra in categoria de "profesionisti". 













duminică, 6 ianuarie 2013

Ganduri zgribulite

    
Cateodata ma dispera vremea in Olanda. Iarna resimt cel mai acut lipsa soarelui. Si pentru ca sunt o persoana cu predispozitie la deprimare, chestia asta imi face si mai rau. Cer innorat cat poti cuprinde cu vederea. Nu tu pasarele ciripind. Poate doar niste gaste letargice ce se trezesc dimineata cu chef de cearta. Pomi zgribuliti de frig cu crengile lor noduroase. Ger nu este ca sa zici ca ninge si chiar daca ar fi ger, la ora asta, oricum nu avem precipitatii serioase. Cativa stropi rataciti ce de abia se fac ca iti ating pielea. Ba chiar avem un pom, singurul, observat si anul trecut care s-a trezit sa infloreasca. Cum a reusit fara soare e un mister!
Omuleti congestionati la fata din cauza mersului pe bicicleta. Se mai trezeste cate un ametit sa arunce o pocnitoare cine stie de pe unde descoperita. La vecinul arab e sarbatoare de cateva zile bune, tocmai a venit barza cu un baietel (mai avea o fetita).Puneam un pariu cu A. despre al treilea, ca ultimii doi au venit cu o viteza uluitoare. La vecinul olandez galceava mare din cauza unei junioare ce-si tot "drege" glasul in tonalitati din ce in ce mai tiuitoare pe seama urechilor celorlalti, in special, ale mele. Gradina e numai buna de citit poezii de Bacovia. Mai am cateva mere zdrobite pe caldaram taman bune pentru ciori. Pamantul musteste de umezeala si sub el cativa bulbi de lalea ce abia asteapta (sper eu!) sa iasa la suprafata.
Iar eu la ora asta (3:18), lipsa mare de somn. Am zis sa ma trezesc de tot decat sa ma tot smucesc prin asternuri si sa adorm de epuizare. In sufragerie, liniste si pace, doar ticaitul ceasurilor se mai aude.
Asta e viata. O bucatica infima din ea. O impartasesc asa cum vine la pachet. Ma gandeam la nenorocirea de facebook care iti tot "vinde" vieti fericite si cat de minunati suntem noi , bla bla bla. Numai poti de atata pozitivism. Vreau sa aud si eu lucruri care te fac mai uman. Sa aud nelinisti impartasite, singuratati, ganduri reprimate, povesti mai putin placute. In general, ioc! Doamne fereste sa iasa asa ceva la suprafata. Nuuu! Trebuie sa-ti reprezinti viata in forma ei cea mai dulce, cea mai modelata si remodelata etc. Sa spui lucruri lipsite de esenta si consistenta. Sa vorbesti in nestire de cine stie ce prostii total nefolositoare. Ma gandesc, oare mai leaga cineva vreo relatie profunda? Mai plange cineva pe umarul cuiva? Mai se stie ce-i aia o destainuire? Nu se mai fac din astea ca sa nu lasi domne impresii gresite. Parca totul e numai de suprafata si atat.Oameni goi, fara idealuri normale, vesnic angajati intr-o viata ce este dictata de societate si slefuita de prietenii platonice. Am o senzatie amara la tot ce reprezinta societatea in ziua de azi. Tot ce este negativ se reprima pana la anulare si scoti cu forta din cine stie ce sac, numai lucruri pozitive despre tine deoarece impresia conteaza cel mai mult. Doamne fereste sa fii tu insuti! Doamne fereste sa faci vreo gafa! Doamne fereste sa arati ca esti om! Doamne fereste sa stie cineva ca tu suferi cateodata! Iti pune eticheta de "prea negativist" si iti da si un sut ca reprezinti  o posibila "relatie toxica"! Exteriorizam doar ce e frumos si place tuturor ca de vietii normale suntem satuli, nu?





duminică, 23 decembrie 2012

Life in plastic is fantastic!




Ieri, am luat inca o data decizia de a-mi sterge  contul de facebook pentru a nu stiu cata oara. De data asta sper ca mi-am luat un astfel de angajament pentru totdeauna. Am ajuns la concluzia ca facebook strica foarte multe aspecte ale vietii sociale pentru fiecare dintre noi. Ne distrugem individualitatea si ne stricam prin reclamele pe care ni le facem la toate evenimentele posibile doar pentru a arata, in mod fals, uite ce bine ma distrez, uite unde m-am dus, uite unde m-am fotografiat si dupa ce postam asteptam ca niste catelusi sa dam din codita de fiecare data cand primim comentarii sau like-uri. Incepuse sa ma enerveze si reclama agresiva pe care ti-o face nu doar pe marginea profilului ci si in cadrul timeline-ului. Daca unui "friend" ii placea o reclama te intreba si pe tine ceva de genu "Ce ar fi sa-ti placa si tie pagina asta deoarece lui X ii place". Dar cel mai mult am renuntat la fb din cauza calitatii excesiv de proaste a postarile pe care le tot primeam din partea "prietenilor"si din cauza "vietilor" atat de false create pe fb doar pentru ideea ca avem posibilitatea sa  intretinem, in spatele  unei perdea unde nu ne vede nimeni , o imagine care nu ne apartine. In realitate persoana respectiva e cu totul altfel.
   Folosirea facebook-ului presupune ca ai de-a face cu urmatoarele categorii de oameni:

Prima categorie: postarea fotografiilor a tuturor matzelor dragalase, fie ca sunt proprietari sau nu. Desi multi merg pe ideea ca daca nu-ti place nu te uiti totusi postarea se face in mod public in fata a sute de oameni. Zi de zi sa dai share la poze cu pisici...

A doua categorie: postarea tuturor cauzelor din lume pentru ajutorarea animalelor. Ba primeam: "ajuta un catel", ba primeam "ajuta un tigru", sau "ajuta un elefant". Nu stiu si nu am inteles eu prea mult, frenezia asta a cauzelor. Sa dai accept si sa trimiti la cata mai multa lume. Ai impresia falsa ca tocmai ai facut o fapta buna daca dai accept la cauza sau daca dai share la o poza cu nu stiu ce sinistrati. E foarte comod, se pare, din fata unui ecran sa crezi ca esti implicat intr-un act caritativ. Mi se pare jalnic sa crezi ca poti ajuta in felul asta. Vezi imprejurul tau unde poti da o mana de ajutor!

A treia categoria: dependenta de a da like fara sa mai gandesti. O placere bolnava intalnita tot mai des  la drone (ca oameni nu sunt in nici un caz). La postari de genu "a murit cutare", "s-a pierdut cutare" sau "mi-a luat casa foc" am vazut multi idioti care dau Like!

A patra categorie: intretinerea unei false imagini de sine. Puternica dorinta de a parea culti, cititi, de a raspunde mereu in cel mai cuvincios mod posibil, de a parea interesanti de subiectele cele mai "misto" si "cool", de a parea extraordinar de fericiti cu noi si de a impartasi mirifica viata pe care o avem. Puternica dorinta de a te exprima foarte bine in scris iar in realitate de abia poti face o propozitie coerenta. Chiar discutam fenomenul facebook cu terapeuta mea si i-am dat mare dreptate cand mi-a spus ca "Un wall plin este o viata goala!"

A cincea categorie de oameni: nevoia acuta de a face o fotografie doar cu ideea de a o posta pe facebook. Uiti sa mai traiesti momentul prezent. Uiti sa te bucuri de ceva frumos in singuratate sau in compania persoanei cu care esti. Ai nevoie pentru fotografia facuta de aprobarea publicului virtual. Primul gand care iti vine in minte atunci cand vrei sa faci o poza este faptul ca o vei posta cat mai repede pe wall-ul tau. Primul gand cand te afli intr-un loc este sa dai repede "Check in" pentru a arata tuturor unde esti tu acuma. Sa vada lumea unde esti, ce faci, ce mananci si cat de minunat si ce bine te simti tu. Cand de fapt realitatea este mult mai amara si te ingrozeste sa admiti lucru asta. De fapt, ai trecut de faza de ingrozire. Ai acceptat in mod tacit si fara sa mai gandesti rational ca adevarata ta valoare ti-o da lumea de pe facebook!

A sasea categorie de oameni se adreseaza tinerelor si proaspetelor mamici. Inteleg ca pentru tine copilul a devenit  cel mai important lucru din lumea asta dar sa presupui ca este la fel de important si pentru altcineva  e prea mult. Observ ca se naste o oarecare obsesie pentru micuti iar cultul personalitatii acestora este la maxim conturat. Observasem ca lumea incepuse sa-si piarda interesul in fata a sute de postari: uite cum doarme micutul, uite ce a primit de la mamici si bunici, uite in cate pozitii doarme, uite ce mananca si in ce fel mananca etc. Pe langa pozele micutilor te trezesti si cu pozele tuturor copiilor care sufera de cancer si alte boli crunte. Dau share cu impresia ca intr-adevar ajuta si pe de alta parte se bucura ca al lor copil este sanatos. Sa mai mentionez iar cate Like-uri primesc pozele cu copii bolnavi si conectati la aparate ce le asigura viata?!

A saptea categorie de oameni si cea mai rara categorie este categoria in care omul respectiv demonstreaza ca are si o viata pe langa facebook. Aplicatia este pentru ei un mod prin care te mai poti distra din cand in cand cu cate o poza amuzanta, un articol bine scris si cu cate un comentariu f bine venit la vederea unei poze a unui  amic.

Cu alte cuvinte, nu inteleg nevoia atat de puternica de a iesi din anonimat.  De a impartasi cu strainii si cu cativa prieteni toate aspectele importante ale vietii tale. Cat de jenant sa nu ai ce sa povestesti cuiva deoarece la tot ce spui ti se raspunde: "da, am vazut pe facebook". La ce sa ne mai vedem daca ne urmarim reciproc postarile pe facebook?!
Facebook-ul este o aplicatie ce iti da o falsa impresie de independenta. Ma uitam, ca mai nou, lumea da like in prostie la pagini de genul: "Thinking":

X like Thinking (serios? Iti place sa gandesti?...Nooo, nu te cred! ). 808 522 de oameni le place sa gandeasca!

sau

X like Drawing (desi nu picteaza ii place totusi sa picteze)

sau de cand e Nastase la racoare unora le place: Burberry!!!!

Eu as mai posta:

Like taking a shower!
Like picking my nose!
Like eating!
Like changing my underwear!


Like not having a real LIFE!!!


"Manifestarea intimitatii intr-un spatiu public cum este Facebook-ul poate fi explicata prin iluzia securitatii pe care acest mediu virtual ne-o ofera. Pentru cei mai multi dintre noi, prima interactiune cu Internetul a fost de tip infantil, ludic si de aceea nu suntem atat de constienti de efectul real al actiunilor noastre pe Facebook. Prima data am intrat acolo sa ne jucam, sa ascultam muzica sau sa ne distram cu prietenii. Si atunci, pana nu patim ceva serios, ceva din lumea oamenilor mari, tratam Facebook-ul ca pe un joc, desi nu este.
La baza securitatii iluzorii a Facebook-ului se afla si predominanta interactiunilor semantice din acest mediu. „A reactiona semnatic inseamna a reactiona la nivel de limbaj: vorbe, simboluri”, explica psihiatrul Vlad Stroescu. „In majoritatea vietii noastre reactionam instinctual si ne este mai greu sa controlam aceste reactii. Spre deosebire de viata reala, pe Facebook reactiile sunt in special la nivel de limbaj. Nu putem controla atat de eficient ceea ce este instinctual, dar Facebook-ul, fiind o zona a comunicarii semantice, ne lasa sa credem ca detinem controlul”.
-----------------
"
Dar combustibilul cel mai important al manifestarii intimitatii in acest spatiu public este „dorinta de a deveni faimos”. Antropologul Alexandru Balasescu remarca ca „pana acum erau publice doar vietile intime ale starurilor. Andy Warhol a promis fiecaruia cele 15 minute de celebritate, iar scurtcircuitul a fost gasit prin expunerea vietii intime. Iar oamenii percep ca, prin acest instrument, fac scurtcircuitul spre celebritate.”
Daca nivelul satisfactiei in viata al tinerilor era legat traditional de importanta existentei unui numar limitat de prieteni de incredere (Hartup, 1992), teoriile recente (Greenfield, 2009) sugereaza ca retelele mari de relatii superficiale au devenit in prezent sursa principala a satisfactiei psihologice la tineri. Datele obtinute in studiul Universitatii California constata ca tinerii care folosesc Facebook pentru a-si mari reteaua sociala superficiala, nu pentru a o intari pe cea mica de prieteni apropiati, inregistreaza un nivel mai ridicat al satisfactiei psihologice. „Studentii isi construiesc din ce in ce mai mult identitatile sociale ca pe o reprezentatie cu public. Facebook-ul apare ca un instrument de transformare a apropiatilor si amicilor intr-un public pentru spectacolul propriului ego”, se afirma in studiul citat."
------------

"Evolutia in fata unei audiente si o stima de sine hiper-inflata sunt doua componente ale personalitatilor narcisistice.
„Astazi, tinerii sufera tot mai mult de o boala: ca existi cu adevarat doar daca erupi in zona celebritatii. Dar acolo, in realitate, nu exista niciun fel de relatie profunda”, spune psihiatrul Vlad Stroescu. „Ne uitam mult la vedete la televizor si ne dorim foarte mult sa fim si noi asa. Sa fim mai mult decat un om, sa fim o vedeta, o minidivinitate. Si Facebook-ul cultiva printre altele histrionismul.  Nu stiu in ce masura mai exista acolo o intimitate de orice fel."
E clar ca, pentru marii utilizatori ai Facebook-ului, nevoia maxima nu e de intimitate, ci de atentie.



                                                       The END!



PS: aceeasi mancare de peste si pentru Google+. Din fericire, facebook papa toata "piata" oamenilor ce stiu sa "gandeasca" iar Google+ inca respira pentru ca doamne fereste sa postezi acolo, singur in bezna, fara nici un public in fata caruia sa-i poti arata imaginea "cool" pe care ti-o doresti s-o ai!



joi, 6 decembrie 2012

Ritualuri inainte de somn



De cand fac terapie am tot invatat cateva exercitii de relaxare ce te ajuta enorm de mult sa te linistesti. Eu initial am cerut astfel de exercitii in primul rand pentru a ma ajuta sa adorm. Seara, din pacate, o data cu oboseala si stresul intregii zile, gandurile anxioase sunt mult mai pronuntate. Ai ocazia ori sa le ignori pe motivul ca esti obosit/a pentru ca  nu gasesti claritate si ordine in ganduri ori recurgi la cateva mici artificii ce te ajuta sa te relaxezi.
   Eu am foarte mari probleme cu somnul. Gandurile o iau razna si se bulucesc in mintea mea facandu-ma hiperactiva chiar in momentul in care am nevoie cel mai mult de somn. Cel mai ciudat este ca nici nu simt cand fac trecerea la fel de fel de ganduri. Pur si simplu te trezesti cu ele in minte. Incoerente si pline de anxietate.
     Multi dintre noi ne-am obisnuit sa dormim atat de prost incat sa nu mai reflectam asupra problemei si cu parere de rau va spun ca tot NOI trebuie sa facem ceva in privinta asta. Nu presupune mare efort doar un pic de organizare in "agenda" noastra.

  In primul rand, creierul nostru poate fi invatat sa se pregateasca la o anumita ora de culcare. Si pentru asta trebuie sa-l ajutam un pic. Trebuie gasita ora cea mai potrivita pentru somn. Evident, ca nu este ideal sa adormi in fata televizorului si nici sa te duci la culcare inchizand televizorul cu 5 minute inainte. Televizorul ca si calculatorul (sau tableta) profita de atentia pe care i-o dai iar creierul tau este supraincarcat de informatiile pe care le primeste (nu conteaza calitatea informatiilor, problema este ca le primeste atunci cand este obosit si are nevoie de odihna). Singurul lucru la care recurgem este sa ne ducem la culcare pur si simplu epuizati. Cateodata chiar ne propunem sa ne epuizam deoarece prindem teama de noaptea ce o sa vina. Stam in fata televizorului (sau calculatorului) pana ni se inchid ochii iar a doua zi ne intrebam de ce ne simtim totusi atat de neodihniti.
  O noapte proasta influenteaza foarte mult buna noastra dispozitie de a doua zi. Eu sunt o leguma a doua zi. De multe ori dormeam foarte mult dinspre dimineata pana la pranz deoarece noaptea era un calvar pentru mine. Dormitul pana la pranz imi dauna grav deoarece somnul de seara avea loc mult mai tarziu. Si uite asa ma invarteam intr-un cerc extrem de vicios.

  Primele reusite le-am avut pe timpul cand inca locuiam in Floreasca. Impreuna cu terapeuta mea am gasit cateva obiceiuri pe care sa le aplicam cu 30-40 de minute inainte de culcare si ulterior am putut adopta si alte procedee. Inainte de toate astea, am incercat sa-mi cumpar o carte, ce s-a dovedit a fi extrem de utila, numita "Noapte buna, insomnie" (si pe care o puteti gasi la Editura Trei). Va spun sincer ca sunt foarte multe informatii in acea carte si este suficient sa filtrati acele informatii care sa va ajute pe voi in mod direct. Pe langa asta, va pune sa va faceti si un jurnal in care sa va monitorizati somnul. Eu sincer, nu am avut rabdare sa stau si de jurnal. De obicei, aleg calea mai usoara. Inca o chestie foarte importanta: este explicat in carte ce inseamna "somnul": etapele acestuia, ce este perioada de veghe etc. Eu zic ca asta este baza pe care trebuie sa o stim inainte de a ne lua la tranta cu insomnia. Eu am mentionat, acu ceva vreme, cateva lucruri din carte. Postul il gasiti aici . E un post tare lung, intr-adevar, dar merita parcurs daca nu aveti chef de carte.

  Dar sa revenim la exercitiile de relaxare si la obiceiurile ce trebuiesc aplicate. Va voi povesti obiceiul meu: asa cum v-am spus mai sus nu exista o ora ideala la care sa te duci la culcare. Tu singur trebuie sa descoperi aceasta ora. Unii prefera sa se duca la ora 22:00 altii la ora 23:00 sau la 00:00. Pe langa ora trebuiesc luate in considerare si alti factori: de exemplu poate tu ai nevoie de 7 ore de somn pe cand altul are nevoie de 8 ore. Eu una am nevoie de 9 ore de somn si este perfect normal chiar si asa atata timp cat am un program pe care sa-l respect. Dar ce fac seara? Ei bine, seara in jur de ora 23:00 ma dezlipesc de pe canapeaua mea preferata ce sta frumos indrepata catre televizor si ma duc sa-mi fac toaleta (obiceiul meu): ma spal pe dinti, ma demachez, ma cremuiesc, imi place foarte mult sa ma cremuiesc pe maini cu o crema ce miroase nemaipomenit. Si dupa toate astea ma postez in pat, la lumina lampii cu o carticica in mana. Apuc sa citesc cam juma de ora si pe urma deja somnul incepe sa se instaleze. Ca sa nu mai zic ca mintea mea incepe deja sa se pregateasca de culcare. Rupta din fata televizorului si concentrata pe niste chestii atat de marunte si totusi atat de placute incat nici gandurile mele nu-mi par atat de groaznice. Asta este obiceiul meu. Sa am grija de mine. Sa-mi acord atentia cuvenita si asta trebuie sa faci si tu cu tine. Un dus (ce-ti relaxeaza muschii), aplicarea unei creme de corp, asezatul in plapumioara ta pufoasa si racoroasa. Ideal ar fi sa si aerisesti foarte bine camera inainte. Aerul curat si proaspat are un efect foarte bun asupra somnului. Si inca un aspect foarte important si deloc de neglijat: nu trebuie sa ai televizor sau calculator sau laptop in camera. Trebuie sa te rupi cu totul de ele. Creierul tau trebuie sa stie ca o data ce ai patruns in dormitor el se pregateste pentru somn. Niste levantica sub perna nu ar strica. Eu am si aceasta crema cu  care ma dau un pic  la tample. Toate aceste mici artificii au un efect nemaipomenit daca te tii de ele. Mare branza nu este, corect? :)



   Avand in vedere ca am scris foarte mult (cand imi place ceea ce fac uit de timp) am sa-mi rezerv dreptul sa va scriu despre exercitiile de relaxare in urmatorul post. Pana atunci deja v-am dat deja de lucru!



Mult succes va doresc si o zi cat mai frumoasa!


ps:cel mai de succes articol al meu legat de anxietate a fost publicat acu ceva vreme pe smartwoman.hotnews.ro. Daca va intereseaza il puteti citi aici.






luni, 3 decembrie 2012

Cu ajutorul vostru mergem inainte!



Ma gandesc cat de entuziasmata am fost cand am citit ca in sfarsit cineva face ceva si pentru noi, ceilalalti. Ma uit cu mare tristete pe site-ul ce trebuia sa fie, asa cum spune si titlul, un proiect jurnalistic despre anxietate. Spun cu tristete pentru ca site-ul a fost lasat de izbeliste. Din 13 Octombrie nu s-a mai scris nimic.
      Dar pana la urma, oare de ce trebuie sa asteptam sa faca altii ceva pentru noi? Un bun raspuns ar fi faptul ca avem nevoie de persoane cu oarecare notorietate in lumea ziarelor. Persoane care sa ne reprezinte, sa ne ajute sa pornim de undeva, sa ne faciliteze ideea de a fi ascultati, de a intra in contact si cu altii ce sunt asemenea noua. E atat de important sa ai sprijin, nu doar din partea celor apropiati dar si din partea persoanelor straine. Trist este ca tocmai ei, cei de pe site-ul Dar Daca nu au avut urechi sa asculte. Au strans material pentru ziarul Dilema Veche si dupa aceea nimeni nu mai zis nimic. Nu au inteles importanta greutatilor cu care ne confruntam. Chiar am dat acu ceva timp un mail catre Dl. Cristian Lupsa unde am atras atentia ca nimeni nu se mai implica pe site si am intrebat daca ma pot implica eu, ca si voluntar. Dar nu am primit nici un raspuns.

    Daca mi-ar da lumea cate un semn de fiecare data cand se intra pe blogul meu (directionati de pe Dar Daca) poate m-as urni sa scriu articole, materiale si lucruri utile care sa ne ajute sa trecem peste toate zilele mai putin bune. Anxietatea e parte din noi. O putem ameliora si putem duce o viata decenta chiar si asa. Astept cateva cuvinte din partea voastra pe adresa mea de mail:                           cristina@ionica.eu

Ce v-ar interesa sa aflati cel mai mult? Tehnici de a trece peste momente mai putin bune, exercitii de relaxare, recomandarea unor carti, povesti motivationale?



Acum imi fac datoria si postez un raspuns pentru M. M-a intrebat daca pot recomanda un psihoterapeut. Am sa investighez serios si am sa ma interesez unde anume putem solicita astfel de servicii astfel incat sa fim siguri ca nu nimerim pe mana oricui.

Un pas bun ar fi sa accesati pagina ARSM (Asociatia Romana pentru Sanatate Mintala). Momentan se pare ca exista probleme tehnice in legatura cu site-ul: www.arsm.ro dar ma voi interesa ce s-a intamplat si voi reveni cu amanunte.  ARSM este un punct bun de inceput. Eu personal am incredere in aceasta asociatie. Dar cum ziceam, am sa revin cu mai multe informatii.
  Intre timp va pot spune ce este ARSM (text preluat de pe paginamedicala.ro):

"ARSM este dedicata promovarii sanatatii mintale, prevenirii tulburarilor psihice si comportamentelor nocive si sprijina recuperarea persoanelor suferinde de tulburari de ordin psihic prin advocacy, lobby, educatie, cercetare, servicii directe si orice alte activitati legale menite să sprijine aceasta misiune.

Ne propunem sa promovam specialistii din domeniul sanatatii mintale si programele pe care acestia le desfasoara.

Ne dorim sa se contureze o retea de specialisti in domeniul sanatatii mintale in vederea derularii de programe si proiecte.

Ne dorim sa infiintam Institutii, Centre si Clinici care sa ofere servicii de sanatate mintala la cel mai inalt nivel de calitate si profesionalism.

Pe langa programele si proiectele direct legate de sfera sanatatii mintale, ARSM va derula si programe menite sa lupte impotriva discriminarii pe criterii de etnie, gen, orientare sexuala, stare civila, convingeri politice sau religioase, deficiente fizice sau psihice ori pe orice alte criterii.

Ne dorim sa facilitam accesul publicului larg la informatii legate de tulburarile mintale, prevenirea tulburarilor psihice si recuperarea de pe urma lor.

Ne dorim sa promovam in randul publicului larg comportamentele si atitudinile preventive si sa inlaturam confuziile si prejudecatile existente in sfera sanatatii mintale.

Ne dorim sa implicam institutiile statului, institutiile private, societatea civila si publicul larg in promovarea si dezvoltarea sanatatii mintale din Romania.
"



Pana la urmatorul articol astept parerile voastre pe adresa mea de mail mentionata mai sus.


Sa aveti o seara frumoasa!







luni, 15 octombrie 2012

Trei pasi inainte unul inapoi



Acu o saptamana au fost publicate in revista Dilema Veche o serie de articole legate de anxietate. In sustinerea acestui demers a fost creat si un site -- Dar Daca--un "proiect jurnalistic, realizat în cadrul programului Rosalynn Carter Fellowship for Mental Health Journalism ce-şi propune să exploreze câteva dintre tulburările de anxietate şi modul în care ele sunt percepute şi tratate în România."
    Initial am trimis catre Cristian Lupsa (editor la DOR), un text ce poate tine loc de povestea mea, si pe aceasta cale vreau sa-i multumesc pentru publicarea textului pe site-ul "Dar Daca". Ulterior m-am decis sa-mi scriu si povestea (cu o oarecare retinere) dar din cauza textului mult prea mare, acesta nu a mai putut fi publicat. In schimb, mi s-a spus ca daca voi scrie povestea pe o pagina publica va putea mentiona pe site-ul respectiv link-ul ce va face trimitere catre text.
    Prin urmare, mai jos aveti integral, povestea mea:


Vreau sa incep prin a spune ca anxietatea nu este ceva atat de simplu precum pare. De exemplu:este anxietate daca ne e frica sa vorbim in public. Anxietatea este mult mai mult decat un simplu diagnostic. Daca nu te-ai confruntat cu asa ceva este foarte greu sa intelegi ce se intampla. Sotului meu ii explic din ce in ce mai multe despre ce se intampla cu mine. Merg pana la “miezul pamantului” ca sa-l pot face sa inteleaga. Folosesc analogii, lucruri intamplate chiar lui, ma folosesc de emotiile lui avute in anumite momente ca sa inteleaga ceea ce simt. Pot afirma ca dupa atata timp,  incepe sa inteleaga si  astfel  devine si mai rabdator chiar daca nu e 100% totul conturat in mintea lui. Si am invatat sa accept si chestia asta deoarece inainte eram foarte suparata ca nu vede lucrurile exact cum le vad eu. Dar am spus, stai un pic, nu pot pune atata povara pe umerii lui.
E normal sa nu inteleaga si cel mai important este ca are rabdare. Fara aceasta rabdare si fara acest efort din partea lui sunt sigura ca ne-ar fi afectat pana si relatia.Si iata cum eforturile persoanelor apropiate pot fi adaugate reusitei noastre in a merge mai departe. In orice interventie, fie ca esti alcoolic, fie ca esti obez, fie ca esti dependent de droguri  avem nevoie de un anturaj care sa ne sustina chiar daca e format dintr-o singura persoana: in cazul meu, sotul!
Pentru mine este uimitor unde si-a avut radacinile (anxietatea). Daca nu faci pasi marunti in a face o introspectie de la inceputurile asa zisei “crize” nu vei descoperi mare lucru. Vei incerca sa ameliorezi situatia fortandu-te sa accepti niste situatii doar pornind de la premiza ca asa e normal, ca asa se face, asa e firesc, astea-s regulile societatii in care traim. Pentru mine anxietate nu este doar o probleme psihica. Face parte din mine si am invatat ca trebuie sa o accept asa cum este ea. Prin acceptare pot realiza ca este ok ceea ce simt, este ok sa reactionez intr-un anumit fel si dupa ce ma linistesc incep sa umblu si la lucrurile ce au declansat aceasta stare. E foarte greu de exprimat in cuvinte ce simte un om anxios deoarece fiecare vede altfel ceea ce se petrece cu el si interpretarea este de asa natura incat sa-l ajute in primul rand pe el. Nu ne incalzeste cu absolut nimic sa stim ca in Anglia mai mult de 20% se confrunta cu asa ceva. Sau ca nu suntem singuri. Sau ca nu e nimic rusinos. Trebuie umblat mult mai adanc in mintea noastra si sa fim in stare sa aducem la suprafata niste chestii atat de minore dar atat de importante pentru progresul nostru.
La anul fac 3 ani de psihoterapie. Am inceput sa fac aceste sedinte din pura intamplare. In primul rand, trebuie sa ai si un anume intelect si sa realizezi ca mai mult de atat nu poti duce. Sa realizezi ca ai nevoie de un ajutor profesional si nu este absolut nimic rau in asta. Am avut la un moment o cunostinta, prietena acestuia avea poate niste probleme si cand i-am sugerat un specialist a spus ca nu se poate asa ceva, ca doar nu este nebuna. In Romania, anxietatea si problemele psihice in general este un subiect tabu si nici nu exista specialisti foarte bine formati in domeniul asta. Din pacate, cateodata nimeresti si pe mana cui nu trebuie. Pentru majoritatea habar nu au ce inseamna anxietate. Eu cel putin inainte stiam ca in anumite doze chiar face bine. Instinctul nostru, din punct de vedere antropologic, este sa ne putem apara cand suntem in primejdie. Este o chestie mostenita de la stramosii nostri. Si anxietatea nu este singurul exemplu.
Avem foarte multe ramasite in noi (gene mostenite) care ne fac sa ne intelegem mai bine comportamentul si reactiile. De multe ori am incercat sa-mi fac o oarecare baza pentru a ma intelege mai bine. M-am documentat, cumparat carti, citit povesti, devorez absolut totul despre subiect. Am citit pana si cum functioneaza creierul nostru. Tot acest material este in mintea mea si il folosesc strict pentru a combate anxietatea. 
Povestea mea? Pfff… as scrie o carte despre povestea mea si poate ca intr-o zi am sa si-o fac. Interesant este ca nu am de povestit momente terifiante sau socante sau momente care sa-l faca pe cititor sa zica “Wow, Uite ca se poate si mai rau”. De obicei si din pacate, groaznicul unor situatii inca mai atrage publicul. Daca nu vezi in poveste adevarate momente disperate din viata unui om parca nici nu te atrage sa citesti mai departe. Eu pot spune ca nu ma ajuta astfel de clisee. Nu stiu de ce, noi, pacientii cautam cu ardoare fel de fel de chei care sa ne deschida toate usile si ferestrele; sa ne arate drumul catre solutia finala. Nu exista asa ceva.
Daca nu te duci la psiholog si sa sfarai ca untul in tigaie nu vei aduce cine stie ce la suprafata. Se spune ca la sedinte, tu iti sufleci manecile si te avanti in marea tumultoasa nu psihologul. El doar te indruma, te impinge asa discret dar adevarata munca tu o faci. Nici articolele de specialitate nu te prea ajuta, unde te invaluie in fel de fel de termeni si iti explica la un nivel destul de avansat niste chestii importante, relevante la care creierul nostru nu e in stare sa absoarba mai nimic. Ma simt ca un burete suprasaturat de atata “informatie” (informatie=apa) Daca storc buretele nu raman cu nimic. Un pic umed si atat. Adevaratii stropi dusi au fost. 
Cred ca primul pas este acceptarea. Dupa asta, e doar o chestiune de timp. Trei  pasi inainte si unul inapoi, asta e mersul evenimentelor. Chiar daca ti s-au impleticit picioarele pe parcursul drumului, cumva tot faci sa te apropii de “mai bine” cu fiecare zi ce trece. (Acest text se poate gasi si aici: http://dardaca.tumblr.com/post/33482681811/primul-pas-este-acceptarea )

Continuarea povestii:

Tocmai ce am citit cateva materiale deja expuse publicului, in revista Dilema Veche. Pot spune ca am incercat sa ma identific cu una dintre acestea si sa declansez un intreg proces de empatie pentru persoana respectiva. Tot ma framantam cu ce anume sa-mi incep asa zisa poveste si am gasit un element ce-l aveam in comun cu acel articol si anume: frica de a merge pe strada. Insa anxietatea mea nu a debutat cu asa ceva.
Totul a inceput de cand eram mica. Dezvoltasem un comportament obsesiv-compulsiv. Curios ca prima data mi-am dat seama ca e ceva in neregula cu mine, in viata adulta, tocmai cand am vazut filmul "As good as it gets" cu Jack Nicholson. Nu eram chiar atat de "zapacita" dar la fiecare se manifesta intr-o forma mai mult sau mai putin pronuntata. Copil fiind aveam impresia mai tot timpul ca sertarele biroului meu, unde invatam, nu erau bine inchise. Le impingeam cu atata forta incat dezechilibram tot biroul pana il loveam puternic de perete. Si chiar daca le impingeam bine, tot ma uitam chioras la ele in timp ce ieseam din camera mea. Alt episod ar fi fost ca atunci cand faceam curat si imi asterneam pe pat cearceaful curat si alb nu suportam ideea ca cineva sa se aseze in pat deoarece ceaceaful risca sa nu mai fie atat de neted si sa faca cute. Optam in schimb sa stau pe jos. Cand plecam cu parintii la Campulung Muscel, in Gara de Nord bateam cu piciorul podeaua si numaram pana la 10. Dupa ce ajungeam la cifra propusa ma mai linisteam. Pana si gestul copilaresc de a sari pe toate capacele de canalizare care aveau 4 gauri il transformasem intr-un episod de anxietate. Daca nu saream pe capacele de 4 sau nimeream accidental pe capacele cu gauri de la 4 in sus (probabil cele cu numar impar) consideram ca un ghinion ma va astepta cat mai curand. Cred incepusem sa-mi dezvolt acut dorinta de a controla tot mediul din jurul meu pentru a-mi face viata mai sigura. Ce iluzie!
 Alte episoade de anxietate combinate cu acest tip de comportament: frica de a nu cumva sa avem scapari de gaz in casa asociat cu gestul de a verifica butoanele de la aragaz si robinetul de la gaz timp de cateva minute finalizate cu o numaratoare pana la 10 (oare de ce nu 7 sau 9 sau 11?); frica de a nu intra cineva peste noi in casa, drept pentru care in timpul noptii ma uitam pe vizor (de vreo 2 ori) sa vad daca nu cumva e cineva care sa incerce incuietoarea.Evident ca atunci cand inchideam usa, dupa 2 rotatii de cheie simteam nevoia ca la ultima rotatie sa fortez cat pot cheia pana la capat ca sa ma conving ca este inchisa bine si numaram pana la 10. Din pacate, toate lucrurile astea au avut un impact puternic si asupra inconstientului meu deoarece visele mele cele mai predominante descriau persoane care vroiau sa ne intre in casa si eram descumpanita de faptul ca corpul meu era total inghetat nici sa fug sau sa tip nu puteam. 
    Alt comportament anxios: leganarea iar aici de fiecare data imi aduc aminte de personajul Titi din Enigma Otiliei :). Cred ca acest gest este singura chestie pe care o mai fac din cand in cand, mai ales noaptea cand nu prea pot sa adorm. Am scapat de butoanele de la aragaz si de nevoia acuta de a controla cat mai multe din jurul meu. Cateodata cand ma simt obosita si coplesita de anumite lucruri tind sa revin la comportamentul meu dar forma de exteriorizare este mult mai usoara. Verific usa dar doar o singura data. Verific o singura data, ceea ce nu trebuie sa fie in priza. Cu lucrurile din geanta mea  mai trebuie sa exersez deoarece verific de vreo 4-5 ori ca nu mi-am uitat pe undeva portofelul sau telefonul mobil. Din pacate, pana si noaptea am astfel de episoade: desi sunt constienta ca nu am avut nici o imprejurare in care imi puteam pierde portofelul, totusi ma trezesc noaptea ca sa verific. Ciudat este ca tocmai acuma cand scriu realizez ca nu am scapat total de gesturile mele. 
Progrese exista totusi, sunt constienta de ceea ce fac, incerc sa fiu rationala dar parca noaptea e cel mai rau. Noaptea de nici o culoare nu iti poti convinge mintea ca exagereaza. Aceeasi situatie o am si cu scenariile. Pe timpul cand stateam cu chirie in Floreasca, aveam o sumedenie de scenarii. Inchipuiri ca aveam certuri cu lumea (deci cu mine), inchipuri fel de fel de situatii in care eu doream sa am controlul, sa ma gandesc la orice cale de a nu fi luata prin surprindere. Stateam la etajul unu, intr-o zona foarte draguta, chiar langa Parcul Floreasca si mereu aveam anxietati ca cineva o sa urce pe balcon si o sa intre in casa. In Romania fiind, exista si posibilitatea asta :). In noptile pline de canicula unde trebuia sa stam cu balconu deschis ma trezeam, ca un ceas, din ora in ora, sa verific (din pat stand) daca nu intra cineva pe balcon. Imi faceam planuri, cum sa fac, ce capcane sa intind, mi-am adus aminte de o anumita scena din Home Alone in care piciul se gandise sa puna globuri sparte in apropierea ferestrei (continuarea o stiti :) ). Eu ma gandeam sa pun niste cioburi de sticla, daca nimerea in ele, tipa! Si bingo..iata si semnalul meu de alarma. 
E uimitor cum a doua zi, in plina lumina, te simti mai bine si toate nenorocirile de scenarii ti se risipesc. Certurile din mintea mea cu n persoane, am aflat ca de fapt ma certam cu mine si in acelasi timp fugeam mancand pamantul de situatii conflictuale (din motive pe care nu le voi expune aici). Am avut un astfel de episod cu vecinul ce statea dedesubt care avea impresia ca aruncam chistoacele de tigara in spatele blocului. Cand a sunat la usa si m-a acuzat (pe nedrept) nu stiam cum sa fac sa-mi pastrez calmul dar inima mea era deja plecata la curse de sarit garduri. Si dupa episodul cu pricina, zile intregi mi le dedicam scenariilor si imi inchipuiam cum ma cert eu cu vecinu si ce figuri de karate faceam ca sa-l reduc la tacere.
 Referitor la sotul meu aveam ganduri de fiecare data cand nu era langa mine ca ceva i se poate intampla. MassMedia deja imi saturase mintea cu povesti despre soferi nervosi care ies in plin trafic si se bat cu bate sau mai rau, scot pistolul la tine. De fiecare data cand pleca de acasa trebuia sa-i descriu o lectie de comportament: "Nu te uiti la oamenii rai, nu discuti cu ei. Daca ii vezi ca sunt nervosi, te inchizi bine in masina. Tu iti vezi mai departe de ale tale. Cand ajungi la birou de fiecare data imi dai bip. " Daca nu dadea bip, ma framantam ca ceva s-a intamplat. Mare lucru ca nu am ajuns in situatia de a ma duce direct la birou ca sa ma asigur ca totul e bine. Sotul reprezinta centrul universului meu. Fara el as fi pierduta. Poate si d'asta nevoia de a construi in jurul lui un balon gigantic unde si cometa daca vine nu-l poate rani. Sa mistuie Terra si sa-l duca pe alta planeta locuibila, plina de resurse necesare supravietuirii. 
   Dupa cum vedeti as putea face o lista impresionanta de episoade anxioase legate de orice situatie si de orice persoana si sunt sigura ca multe dintre acestea se intampla si in viata voastra.
Am invatat treptat sa-mi ameliorez scenariile si sa accept ca este imposibil sa previn orice. Singurul lucru pe care il pot urni este atitudinea mea fata de toate acestea. Eu imi pot controla emotiile, eu singura imi pot gasi solutiile. M-am confruntat pe parcursul timpului ( si inca mai am probleme) cu dorinta acuta de a fi acceptata de alti oameni de parca ei imi defineau toata fiinta mea. Stima mea de sine avea nevoie de perfuzii pline de "incredere" pentru a-i da un impuls de urcare. Nimic din ceea ce faceam, nimic din ceea ce gandeam nu ma multumea. Eram cel mai asupru judecator al meu. Nici un strain nu-mi aducea o astfel de aspra judecata cum faceam eu cu mine. Daca stau sa ma uit in urma si la tot ce am scris ( si inca nu e tot) realizez ca viata mea nu a fost usoara. Am trait cu senzatia cu singurele actiuni valoroase pe care le pot intreprinde sunt acelea de a avea succes in plan profesional si social. Sunt o persoana introverta si am fost atata vreme o persoana introverta ce incerca cu multa vointa sa devina una extroverta. Nu m-am putut accepta mult timp asa cum sunt (sincera sa fiu de abia anul asta am invatat sa fiu eu insumi). Dar cu toate acestea pot declara ca sunt o persoana foarte norocoasa. Tot ce mi s-a intamplat mi-a deschis alte usi.

   La un moment dat, am realizat (si sunt sigura ca am si exagerat) ca unii oameni (din Romania) tind sa fie agresivi. Sa nu mai vad bunatate, toleranta,  sa nu ma vad gesturi umane si ma gandeam ca singura solutie de a trece peste toate astea este sa fiu si eu agresiva. Din pozitia de agresivitate nu lasam pe nimeni sa patrunda in spatiul meu. Orice pas facut  ma aducea si mai aproape de acest cerc vicios. Ceva de genu: daca ala e nesimtit fii si tu! 
Am avut o portita de scapare si am pornit spre ea, la propriu, cu casa in spinare. Ne-am mutat in Olanda. Am acceptat ideea ca aveam nevoie de o schimbare de mediu.Imi  facea bine sa cunosc si alta societate plus ca o experienta ca acesta nu poate strica nimanui. Am plecat cu o dorinta foarte mare: aceea de a ne adapta si la alt tip de viata. Desi nu mi-a fost usor am invatat sa las din agresivitate, am invatat sa am mai putine episoade de anxietate, am invatat ca nu pot multumi pe toata lumea, am invatat ca trebuie sa ma accept asa cum sunt. Am invatat ca, chiar daca nu am o profesie totusi am avut curajul sa o iau de la inceput si sa invat ceva nou. Am invatat ca anumite activitati pe care le faceam, desi le vedeam ca o rutina, sunt activitati ce societatea le devalorizeaza din ce in ce mai mult, cum ar fi activitatile casnice.   Cand lumea ma intreaba ( dupa ce afla ca de fapt nu lucrez): ce fac cu atata timp liber? Ma intreb serios: care timp liber? Daca nu lucrezi se considera ca am timp liber? La 29 de ani am luat-o de la zero, profesional vorbind. Invat sa fiu un sysadmin de linux fara sa am nici o pregatire pentru asa ceva si aici ma refer la faptul ca nu am facut liceul de informatica, facultatea de informatica sau automatica si totusi razbesc. Sunt mandra ca pot spune ca intr-adevar pricep si ma descurc foarte bine in noul domeniu pe care mi l-am ales. Pentru altii nu conteaza si nu aprecieaza efortul depus dar am parte si de cativa oameni care ma admira pentru noua directie, drept pentru care tin sa le multumesc pentru suportul lor.

 Bine acuma, nu stau sa le explic la fiecare in parte ca de fapt am niste probleme ce ma cam impiedica sa lucrez/sa invat, nu mai zic de momentele de depresie in care devii o leguma si  nu faci absolut nimic iar aici imi place o vorba: " In my own mind, I'm quiettttt busy. Yep. That's me." 
    Am invatat sa-mi accept problemele si ca tot ceea ce incerc sa fac o voi face in ritmul meu. Asta e un cuvant cheie (ritm) mai ales pentru un  introvertit: sa faci pasi mici in orice ti-ai propus, sa lucrezi in ritmul tau care ti se potriveste cel mai mult chiar daca societatea dicteaza alte reguli, sa iti acorzi recompense dupa fiecare pas  facut: o carte buna, un articol interesant, un film de comedie, o plimbare intr-un parc, un ecler :D!  Tocmai mi-am scris povestea si o consider o reusita drept pentru care sunt mandra de mine. Toate astea te vor face sa fii valoros in ochii...tai!  Nu o sa mai stai intepat cu perfuzii pline de "incredere"  create artificial pentru propulsarea stimei de sine. Vei afla ca se va cladi un adevarat echilibru in viata ta. Nu o sa mai simti nevoia sa cauti aprobare in jurul tau sau sa justifici altora de ce nu lucrezi.
Si pana la urma daca ai timp liber ce?  Sa ai si timp liber inseamna ca stii sa te bucuri si de viata. Momentele de respiro sunt cele mai importante. Pentru mine (cateodata), timpul liber,  are si alta conotatie deoarece anxietatea imi cam mananca timpul liber. Explica tu asta unui om care te intreaba si te judeca ca ai atata timp. Cineva m-a intrebat de vreo 3-4 ori ca ce fac cu atata timp liber, ca daca ar fi in locul meu s-ar urca pe pereti. Ce pot spune? Ce pot raspunde? Crezi ca mie imi place sa stau atata timp in casa si sa fiu lipsita de latura sociala a vietii? Anxietatea imi ridica garduri peste lucrurile pe care tu le consideri normale. Incearca sa sari gardurile astea zi de zi si vei afla cat de extenuant poate fi pentru mine. Dar asta e alta tema, pe care poate am s-o dezbat in alta rubrica. Chiar am adunat cateva pareri si cu voia persoanelor respective poate am sa public cateva din ideile lor. 

    Ar fi multe de spus pentru Povestea mea dar cred ca am sa ma opresc aici. Povestea mea inseamna de fapt viata mea si niciodata nu pot termina ceva ce este intr-o continua expansiune. In schimb, as termina cu cateva sfaturi pentru cei ca mine:

Niciodata nu inceta sa te redescoperi. Daca ai nevoie de un psiholog, fa-o. Iti va imbunatati viata foarte mult. Vei invata sa vezi lucrurile din alta perspectiva. Una mai sanatoasa. Nu-ti fie teama ca vei aduce la suprafata lucruri neplacute. Tocmai, ca acele lucruri sunt radacina problemelor tale si vei invata sa le faci fata. Nu te descumpani daca intr-o zi te vei simti mai rau. A doua zi e un pic mai bine orice ar fi. Daca simti nevoia sa plangi, fa-o. Daca simti nevoia de o pauza, fa-o. Daca simti nevoia sa schimbi ceva fa-o chiar daca timp de 20-30 de ani ai mers pe aceeasi carare de fiecare data. Un drum nou iti va deschide totdeauna alte usi. Mereu sa faci pasi marunti pentru a duce la implinire o anume sarcina. Nu iti place sa faci planuri deoarece nu te tii de ele, atunci nu face. Atat de simplu e. Daca altu face, treaba lui. Tu functionezi altfel si vei fi mandru de asta. Nu-ti place sa faci jogging pentru a te intretine. Nu face. Gaseste-ti alt sport. Nu te complace intr-o situatie doar pentru ca simti nevoia sa-ti creezi o zona de confort cat mai puternica. Nu exista asa ceva. Singurul bagaj pe care il poti lua oriunde cu tine este in mintea ta. Eu de fiecare data imi imaginez, ca fiecare reusita reprezinta un glob si il atarn in pomul de Craciun. Cati dintre noi nu-si doresc sa aiba in casa pe tot parcusrul anului aceasta splendoare de pom?! Dupa cateva saptamani/luni/ani vei constata ca pomul tau e plin de globuri, colorate si mai putin colorate. Cele mai putin colorate reprezinta atat  momente de cotitura cat si progresele sustrase ulterior din acestea. Fara aceste momente nu poti masura progresul!  Treptat ii vei pune si o instalatie sa lumineze de fiecare data. Un astfel de pom va fi vesnic verde in sufletu si in mintea ta si iti va reda increderea in tine. Si daca vei avea o multime de pomi iti vei construi o frumusete de...pepiniera!




                                                     THE END!